Despre el.

5:51 AM. Sau…asta ar fi fost in principiu, caci nu s-a intamplat asa. Cerul frumos, albastrul vietii, marea imensitatii de vise si limite de-nvins…s-a prabusit.
N-am sa inteleg vreodata cum a putut. Ce s-a intamplat. Ce am facut. Ce n-am facut. Unde-am gresit, caci de mine nu mai vrea sa auda. Stau pe banca… E frig, dar a fost si mai frig. Contemplu. Simt cum esarfa ma sugruma, cum aerul imi ingheata plamanii, cum sangele mi-e pompat de alta inima…cum nu e nici macar sangele meu, pe acela il vad imprastiat pe jos intr-o halucinatie cu forma de om. Sangele asta-nveninat imi distruge tot corpul…si eu stau si ma uit la luna rotunda, la stelele patrate si viata moarta. Un nor se mai agata de bolta cereasca intunecata…lumina lunii se-ntrezareste pe forma lui usoara. Il vad cum se misca incet, inghitindu-se pe sine ca o gaura neagra ce nu mai are ce altceva devora decat pe sine. Norul asta pluteste…se metamorfozeaza in emotiile distrugerii, il vad cum tremura in agonie. Printre blocurile amortite, pini si tuia gem de durere si de ger, plangand tacuti moartea lor latenta. Toata natura, tot ce mai era viu, sufera odata cu atomii unui nor mut, fara fulgere sau tunete, caci mie imi e groaza de cele din urma.

Mi-a spus ca sunt descrierea, dar nu pot descrie groaza pricinuita de caderea sa premeditara. Ca un accident intentionat…un meteor ce-si calculeaza bine distanta pana la tinta, constient de tot ce se va intampla, fara a-i pasa. Viata sta in acel meteor si tot viata va lua, odata cu impactul sau fatal. Eu, descriere…si nu reusesc sa descriu nici o farama de durere, nici o picatura de sange ce vorbeste, nu destul cat sa-mi inteleaga furtuna fara tunete de povestit. El, monologul, si imi este interzis sa mai iau aminte la vorbele mintii sale geniale…pedeapsa suprema, indiferenta. Nu mai vad norul, a disparut ca si cand n-a existat…insa cerul, tot acolo e, etern. Iar furtuna e aproape… o simt in aerul rarefiat, in membrele nemiscate, in sufletul paralizat si decorul stins, fumat in iarna asta grea. Grea… imi aduc aminte cand, fara a-mi atinge obrazul, mi-a rostit ca e greu, prea greu. ‘Vezi tu…de asta ianuarie e luna deprimanta a anului, oricat uram noi aprilie’, i-am replicat prin trecut. Frigul ne distantase, lumina ne orbea. Norul a disparut…si odata cu el, si viata mea. Caci norul, oricat de prabusit, e tinut de atmosfera sus, deasupra oricui. Pe cand eu…eu nu sunt nimic altceva decat un om degeaba, in tot Universul asta bine gandit. Sunt un intrus, venomul lumii sale, la fel cum omenirea e strania anomalie a prafului de stele. De-ar exista si alte fiinte cu gandirea asta, inseamna ca si ele sunt damnate ca si noi; sunt constiente de infirmitatea lor in sistemul asta apocaliptic. Caci alte animale nu gandesc si nu pot realiza toate sentimentele astea ucigase, oricat ar incerca…doar norii le cunosc, vazandu-le pe cerul omenirii.

Sper c-a trait macar putin… atat voiam, sa-I fie bine, sa cunoasca viata si sa fie fericit ca o traieste… Dar rau am facut si rau sunt. Sunt ceea ce nu credeam c-as fi…nu cu el. Sunt nimic, dar el ramane cer.