omul care-mi era noapte

 

Vino aici îți șoptesc, ridicându-mi mâinile
deasupra noastră,
într-o cupolă ce se sparge în liniști
numai când te trag aproape,
când mi se închid ochii după urechea ta,
când fața ta mi se ascunde-n umăr…
Când mă cuprinzi toată în brațele tale,
de parcă nicio respirare nu se poate infiltra
între corpurile noastre,
de parcă mai ai puțin și mă consumi,
de parcă mai am puțin și mă scufund
în marea de viață dintre noi,
o simt atât de calmă…
Val după val vin bătăile inimilor noastre
și ne izbesc într-o îmbrățișare
și tu mă strângi mai tare…
Să mă dezlipesc din tine îmi e frică,
de fiecare dată mă pierd în parfum de tine
iar degetele-mi rămân răsfirate prin părul tău,
o parte din mine se plimbă pe sub pielea ta
iar până la revedere
eu sunt obligată să trăiesc
lipsa ta.

Anunțuri

no better love – hozier

you were the distant skies
to my curious sights,
the ones i could survey
forever
infatuated
till the day i died.
you were the peaceful presence
of my restless nights,
offered a hell to my demons,
closed my eyes…
you covered my shoulder
several times
with the sheet of paper
stained by the same sunrise,
a featherless poetry
to toast our crimes–

we gave birth to a poem
long ago
and will never finish
with a full stop.
to erase it is my deepest desire,
to have never known you
despite my longing
for your closed eyes.

 

 

 

I could have.

my silver cup of coffee,
how sweet it is
to know I could have loved you
so much loved you –
linger infatuated on the mattress
eyes half closed, seizing each of your every movement
draw your silhouette on the kitchen counter
and tickle your shadow with my sleepy iris.
flesh tiredly waiting the smell of you to wear again,
i’d bloom on the stolen bed,
silently watching the empty curves of sheet
fill of your weight.

[sigh.]

and the moment I grasped the sheer skin of a lover
i would worship the creation of miracles
all born on top of my dark sheets
all swallowed to be for ever kept within
my iris, my heart, my deathbed.
unforgettable as the dim moonlight
melting over a busy city
in the morning I embraced the sphere over my head
when you were away with the skies.

[sip.]

I cling on to the thought
of how much love I could have given you
of how fragile would I fall in your arms
to conquer the only one
I would cherish to death
and love so much
love you so much.

[end.]

 

strangers sleeping under eyelashes

there is nothing more rewarding
than the burnt taste of charcoal
when it lingers on a mouth’s sky
the one so very sweet after a night cry
when immigrants have headed south
proudly wearing my sadness’ couth
down to settle on my chin’s peak
leaving the shores of my eyes dry and free
behind them – an empty quay
shaded by the smoke of thoughts
rejected by my only lungs
so when I’m running out of time
the immigrants wave to me sleep tight
their slow march smothers my pores
each tear they stole silenced my wars
now I’m filling up my life
cover every pit, the artwork of knife
in which strangers slept under eyelashes
and where now remain only soothing ashes
with each fall of a soft levin
for where it hit silk of skin
a tree is scheduled to grow a twin
and let me breathe, again, within

 

I

Have you ever dreamed of tiny fireflies
lingering on your wrinkled skin
to feast on your sacre insides
as if it were some cotton candy?

Can you imagine their tiny arms
dig traces in your flesh
as your weak skeleton remains
a mere cage stuck in the landscape?

They will set fire behind your ribs
and run from your heart’s consequences…
You will be left alone without a last kiss
Suffocated by the memory of what you most miss.

II

How are your steel fangs able to reflect

the sheer happiness invading my breath

when you smile to light up all that’s known

you blur all reality that can be shown.

fusese o dată o întrebare

I

tot ce ma sperie râde și moare
iar eu pot doar să tac
sub o oarbă evadare
căci îmi e scris să fiu un rac.

în pântece port cancerul
pe care mama mi l-a dat,
am grijă de portretul
unui viitor cert sacadat.

II

ecoul bătăilor de inimă se stinge și el
nu-l mai pot simți pe pieptul tău de dor.
plămânii mi se golesc etern și doar astfel
ajung eu să împietresc, să tac, să mor.

tot ce mă sperie râde și pleacă
și tu furtună mi-ai adus în peisaj.
moștenesc lipsă de viață și de frică…
fulgere și tunete, vă aștept la vernisaj.

III

în venele mele curge boala
așa cum pădurea închide ochii
în fața celor ce-au comis greșeala.
eu din instinct deschid ochii:

te-ai împietrit în venele mele
și în inimă mi-ai crescut.
m-ai lăsat să mor în numele…
cui? unui trecut? ce prefăcut.

 

 

all of you

i’ve never felt so much myself
next to a stranger of my own
. one of whose face i guilty trace
when his look is a deep far moonstone.

. one of whose eyelids dig shadows
in my lightless shore of lies,
”you’d better throw up rainbows”
but with a wave you stated otherwise.

such ethereal eyes fill my empty ocean
when their peace overwhelms any wind ray…
when your waves crush my stone heart
when you showed me there’s no other way.

and i sail, linger eyelashes
on your distant horizon
in such a suicidal way,
breathing in those blue eyes
– all of a stranger’s face.

Macedonski

Vântul scutură de lacrimi toți copacii
Și măngaie asfaltul cu urme de melci.
În bătaia lui se zbate un intrus de fel,
un clopot singur, neșlefuit și greu.

Într-o zi mătura vântul strada
și mie îmi trântise pe cap
sentința unei ploi mărunte.
Picătura-mi curăța ecoul mut dinlăuntrul frigului meu.
În ziua aia pe stradă se întipărea
în urma mea
un fir alb și pe el eu călcam.
Călcam pe firul alb…
Vântul m-a luat și am picat
Un bolovan de castan pe lângă fir s-a prefăcut ecou,
m-a ignorat.
Ultimul strigăt al clopotului uman s-a spulberat sub asfalt.

Melci de porțelan vâslesc pe un ocean de castan,
Firul s-a-nnodat,
Iar a picurat.
Vântul m-a scuturat de copaci
M-a curățat de gerul zilei de azi –
V-am spus că am picat?
Vântul scutură de lacrimi fiecare copac,
Pe mine mă adoarme pe sub melci,
Cu asfaltul oglindă pentru cer.
V-am spus despre melci?

mai scriam timpul

Intoxicat de parfum lipsea de pe bratul tau timpul
Ii sopteai ca nu-l mai ai
Si pe mana ti-a ramas intiparita umbra sa
Cand a suflat ultimul tic tac.
Pierdut s-a regasit la capataiul meu,
S-a infasurat de-a dreapta mea
Si strans mi-a acaparat orice notiune a timpului–
L-a prefacut in cioburi
Si intr-o secunda mi le-a aruncat in lumina.
Acum se strange intr-un ceas
Pe care amandoi l-am cunoscut
Cum ramane cu ceasul nostru
Cum ramane cu timpul pierdut?

Iarta-ma

Am nevoie de tine ca de apa
(minerala,

nici prea rece,

nici prea calda)
insa nu vreau sa-ti adapi tristetea cu mine,
sa fiu eu izvor pentru cosmaruri marine.
Nu vreau sa privesti de pe mal
Ochiul de apa dinauntrul portului meu
( …un golf umbrit de coaste
In bataia vantului plamanilor…)
Decat pentru linistea valurilor;

Sa te vezi liber, tu, un corb pagan,
Sa te ascunzi sub umbra grea de nor
Oriunde mi te zboara suflul de plaman,
Si ploaia de pe genele de dor.

Nu vreau sa privesti de pe mal
In oglinda apei mele
Si sa gasesti sub val
Fricile mele.

In oglinda unei fantani vei gasi scufundata
Limpezimea apei ei adanci.
In oglinda mea se afla, totodata
Sub mii de stanci
Marea de defecte-mi scufundate
Cat mai adanc in noapte…
Departe de tot ce-nseamna om
Ingropate intr-un cufar plin de rom
Insa, cand furtunile apar,
Miezul lor e inima mea doar.

Cand privesti in ochiul de apa
N-ai sa vezi nicidecum portretul tau,
Doar un ocean umbrit de defecte
Ce-mi cad peste corali
Si mi-i lasa fara viata.