tw

M-a lovit noaptea cu vorbăria ei de fericire, cu lume plină, goală de viață, mărginită de zgomote, cu animale care se aleargă în neștire și pisoi ce pândesc numai după tine, și după ce m-a lovit, m-a lăsat să aștept o nouă zi, unde noaptea se avalanșează iarăși, lovește, m-așteaptă ea pe mine să lovesc și ne avalanșăm în ea și–- . La naiba cu ea.

Eu te aștept, oglindindu-mi lipsa de cuvinte în ochii de clorofilă – o secundă, două, poate – și  iar mi se avântă în locul de unde răsare soarele. La miezul nopții, trebuia să vină, și eu tot te caut cu privirea până mi te odihnești sub pleoape.

Nici nu știu când vii, când pleci, știu doar că  nu–

Când tu mă iei în brațe, e altceva.

 

Coastele tale au fost croite special să-mi ascundă plămânii, să-mi poți fura fiecare respirare și să o arunci în mare… Ai aruncat atât de multe în gaura neagră din mintea mea, că acum băltesc gândurile mele încurcate pe acolo. Și tu, nevinovat, îmi pescuiești cu gura aerul și la amiază mă săruți din comă, să-mi spui că a fost doar un vis. Sinceră să fiu, nici nu mai am nevoie să respir, că eu mă culcușesc regal pe sternul tău și rămân acolo, lipită de tine, până te sufoci și tu la rândul tău. Buzele ni se/și ne strivesc și, eventual, din noi nu mai rămâne decât amintirea de ieri.

 

Mă înconjoară brațele tale și astăzi, iar ale mele se potrivesc pe după gâtul tău, lejer lasându-mă să mor.

 

 

 

Iubește-mă acum, să mă părăsești mâine și iar tu să mă lași să mor, când ei toți sunt necrofagi.

 

 

The day we passed by.

We have a soul to wander everywhere,
a body to connect dots of time here and there
and a chest of feelings to leave behind only a fingertip.

We are the leaves falling in the autumnal wind
we are the breeze you feel chilling your mind
we are the ones you pass by just… once in life.

We have our destiny folded like a paper airplane,
like a shooting star it soars above life’s train
both shining on the night sky…
never knowing what landscape will follow against my eye.

We have a soul to wander everywhere
and a dream to breathe along our spirit.
in my heart there are colors of my land, ever so alive,
how I wish in my hands to be my sweet, lost kind.

 

 

#migration

Galben vreau să fiu


Vreau iar toamna
vântul piept sărac să-mi taie pe din două
şi să mă lase fără piele – vreau,
fără oase să rămân
şi întuneric tot din coaste
aer să atingă,
cer să se facă,
gol să fie tot
şi eu să mă preling
pe cărare, ca nişte frunze amărâte,
disecate, rupte de întreg,
murdare şi anoste,
şifonate toate, toate
toate să-mi acopere
rămăşiţe de întreg
aer de-ntuneric
şi vocea mea cea răguşită
în galben s-o îmbrace
călcată de paşi grei
în covor de frunze
să se-ntipărească
al creierului galben
galben peisaj,
să rămân doar eu
şi toamna mea

bed of silence

Lay down my eyelids
and set my being free.
Open up my broken lips,
don’t let my stories
cease to be.

Lay down my corpse
and water the ground,
Open up my heart, my curse,
flowers will bloom
all around.

Lay down my hair
and wish me good night
Open up my lungs of air,
let me breathe,
my sweet last knight.

Lay down my lonely cross
and let it smile beneath the rain,
Open up this chest of thoughts
and understand I’m finally
free of pain.

ce fac greșit
de timpul
scurge peste mine
minute întregi, oarbe,
ce mă lovesc
și cad pe lângă mine
și trec, și trec, și trec
iar eu stau, stau, stau
și mă uit cum trec
dacă vreau să le prind
doar puțin să le ating
cad mai rapid
mai rapid

ceva greșit

singur

tremur
și cu mâinile-mi anxioase
îmi ating fața
tristă
moale
de plastilină
și mi-o mut în toate părțile
și gâtul trosnesc
nu se rupe, nu cade,
ruginit se întoarce
și se-ndoaie înapoi
să-mi susțina monumentul răvășit
de orice moment resimțit
de mii de ori
de două ori
într-undeja vu continuu
tușesc iar chipul îmi e șters
deboală. de răceală
cu nasul înfundat
și picioarele goale
mă plimb pe pietriș
asfaltul e prea cald
până și noaptea, la câteva grade
vreau în pământ

acolo unde
nimic
nu doare

lapte cu cereale

lapte cu cereale
și greșeili
greșeili
la miez de noapte

stomacul îmi macină grijile
iar mâinile-mi freamătă greșeli.
mâna stângă contureaza tot ce am făcut
cu trei degete
și nu se dezlipește
de trecutul mizerabil
murdărit de tot ce am mâncat
azi dimineață
și ieri
și alaltăieri
și de când mă știu
și dinainte.
mâna dreaptă tremură în tot ce fac
și nu mai poate desena
nici ce ssimt
căcinu mai simt
dacă nu desenez
măcar trei degete.
îmbucăturile de viață le iau
cu ambele mâini
și nu le pot coordona
nici în colorat, nici în devorat
și nici gura nu-mi găsesc
și ochii mi-au fugit
iar orbitele goale stau cuminți sub pleoape…
și când cu mâinile-mi ating privirea
cu oroare iar observ
cât de gol îmie sufletul,
ceocean port intre gratiile corpului,
cîte greșeli navighează în toracele meu
și se lovesc de valurile suferinței
de ele între ele, contrariate,
de mine și de tot ce e în mine…
doar de suflet nu,
pentrucă mănâncgreșeli pe pâine,
așa cum oamenii mănâncă
lapte cu… pâine

și tot greșesc
și știu
și asta sunt
laptecu cereale
și greșeli, eu,
greșeli

Coloana, o linie dreapta de romAn

Ma asez pe trepte, in fata obeliscului. Ultimul rand de trepte, in dreptul mijlocului monumentului… treceam pe langa el, dar o nevoie aparte m-a impins sa-mi indrept drumul spre el printr-o curba imaginara, terminata fix in punctul optim: in continuarea liniei continue ce imparte tot drumul de la Portile Parcului la Obelisc.
Linii… si biciclisti imi invaluie privirea in linii curbe, desenand cercuri pe asfaltul portocaliu.
Linia alba, terminata brusc in fata mea, se sterge in portocaliu, in umbre si lumini… viata si moartea se profileaza pe ea ca frunzele, ca pasii oamenilor trecatori.
Cu minute inainte un copil de nici patru ani topaia in linie, in fata mea, pastrand cursul lin al drumului… tot drumul radea. Era fericit, urmarea linia, dar parca, parca nu o vedea… orb mi l-am imaginat, si totusi stia. Simtea linia, cursul drumului si fericit era, nimic nu vedea… ochii lui inchisi, striati, mi-au ramas intipariti adanc in minte. O bucurie desavarsita ii iesea printre ploapele inchise, invadandu-i chipul de zambetul copilaresc.
La finalul liniei albe, copilul s-a abatut usor din drum spre dreapta, trasand cu pasii topaiti o curba prin fata mea… acum copilul spre o fetita cu pasi marunti fugea. S-a oprit pret de cateva secunde in fata fetitei, apoi s-a departat. A fost ca un magnet atras de altul ce, inainte de a se atinge, brusc si-a schimbat polii si s-a departat. Fetita era cu cativa ani mai mare, pe bicicleta, si cu rotile sale alte curbe a trasat.
Acum copilasul continua curba sa imaginara spre un catel de doua ori mai mic decat el, cu urechi lungi si lasate. Se vedea ca e deja la maturitate. Se bucura de prezenta copilului, dand din coada. Insa copilul odata ce s-a apropiat si s-a dumirit de prezenta cainelui, a si plecat, lasand catelul in urma.
Urmandu-si traiectoria curba, copilul topaia spre o casuta… acolo un batranel vindea cate ceva. Copilul a ajuns acolo topaind si s-a pierdut duoa tejghea.