Atmosfera unei zile care nici iarna, nici primavara nu îmbracă a trezit omul din mine şi l-a chemat afară, să se plimbe din ştire în neştire, purtat de mireasmă, mireasma transparentă a dimineţii de ploaie abia şlefuită. Aşteptat de viaţă, am încremenit în faţa oglinzii din hol. Şi-am văzut un om. De ce oare am stat să-mi întreb chipul, al meu siamez, ce rost poate avea propria-mi viaţă când şi eu şi reflexia-mi îndurerată ne uităm perplex, căutând o altă parte vinovată?
…pauză în timp şi spatiu, clepsidra înecată s-a oprit şi ea, de-o dată. Un răspuns se îngână în atomi, fără a putea lua formă şi trece neobservat în a sa inexistenţă, ascunzându-se departe, în materia cenuşie a cerului de după alte văi.
Ignorând necunoştintele acumulate, am coborât scările către lumina zilei. Vrăbiuţele se amestecă în crengi ronţăite de gerul iernii, oamenii îşi rod aripi pe stradă iar eu rămân cu ronţăitul unghiilor după fiecare masă. Toate în linişte se scaldă, fiecare şoarece cu biblioteca sacră.
Zâmbesc. Şi mă uit cu miopie la aleea dinaintea-mi, pariind pe tot ce am că lipsurile unui om se numără în stelele din găuri negre. Ele ne înghit cerul sufletesc de câteva ori pe an, umbrind tot ce e bun în fiinţa noastră. Ne înghit cu totul, lăsând în urmă un cineva de nerecunoscut, evocând eul pierdut în negura găurilor de-o veşnicie făra cusur.
Atât de negre… Ele sufocă stelele, le freamătă în propria dimensiune, contorsionând realitatea, ştergând timpul din timp odată cu restul de spaţiu… Ca final, readuc în neputinţă o minte înţeleaptă. Se spune că oamenii poartă astfel de talismane –adică, întunecimi culese din găuri negre– în inimile sparte, devorându-şi marginile infinite, căci iubirea nu ar fi nimic altceva decât ştiinţa sentimentelor naive, ademenite de chemarea fatală a sirenelor umane. Însă, misticul creier abia utilizat e născător de sentimente şi de egoism. Noi, oameni fără intenţie înfăşuraţi într-un destin croşetabil, uşor de pictat şi de rupt, ne învârtim capul în jurul problemelor noastre. Asemenea planetelor ce se ameţesc în jurul Uriaşului de foc, topindu-se în infinit. Nu fac nimic altceva decât sa fie –se ameţesc si se pierd pe aceeaşi rută, nascând si explodând de sine. Fiind şi nemaifiind.
Ridic privirea –în compania aerului rarefiat al tinereţii, nici cerul nu se poate hotărî ce nori îmi scrijeleşte azi pe retină. Însă, în locul norilor prăfuiţi zăresc o minge sângerie tăind văzduhul. Adulmec amintiri, cu mâinile în buzunare şi fularul îmbrăţişându-mi gâtul murdar de parfum; alunec în zare şi mă strecor prin convorbiri oarbe de drum. Mă transpun în străzile pavate de istorie şi mă îngrozesc la gândul că omul e viu de atâtea mii de ani, iar o viaţă prinde abia o sută, dacă al său purtăror de sentimente se grăbeşte cu timpul şi încetineşte cu excesele. Ce viaţă mai e aceea fără de excese, când fuga înseamnă viaţă?
Pufăi uşor ameţit, continui. Până şi un geniu face exces de cunoaştere, până la tendinţa tragică de a-şi căuta supremaţia gândului şi în alte emisfere ale vieţii, în acel liniştitor neant. Noi, nişte furnici amăgite de teroarea imensităţii, nici nu ştim ce ne aşteaptă. Nu ştim tot şi ştim nimic. Hărţuiţi de obsesia existenţei noastre, însufleţiţi de dispariţia iminentă a zilelor, ne tocăm timpul încleştaţi în cititul sentimentelor, în atingerea poeziilor şi în încercări diverse. Toate astea umbrind universul din propriul cap, dintre degetele murdare si de pe limba fiecăruia. Oh, nimeni nu ştie câte minunăţii si banalităţi se află acolo…dar ei nu ştiu nici aici. Nu ştiu ce sălăşluieşte nici în adâncul mării furioase, nici în pacea din cutia noastră craniană.
O ating pe-a mea: rece. Tremur şi îngheţ, se lasă frig pe pagina goală.
Frica mă fascinează iar necunoscutul e de groază. Ne înconjoarâ, hrănindu-se cu nebunia omenească. Pielea mi se zgribuleşte, faţa îmi e pală, o stare de gol îmi umple totul şi mă lasă cu nimic…gândesc, oh, gândirea, această binecuvântare cu iz de blestem…atâtea stele halucinează pe vederea mea….şi noi ne croim galaxii cu vorbele altcuiva. Corpuri cereşti cântă pulbere pe-o limbă străveche şi noi orbităm zilnic sub propria greutate. Şi-o simt, trăgându-mă pe Pământ, salvând aerianul din mine.
Aer…respir şi pata roşiatică a cerului se înalţă deasupra tuturor, lăsând o tuşă vibrantă în urma sa. Nu mă poate opri din tot ce pot face; şi tot fac, merg şi respir şi exist şi în coştient şi în întunecimi.
Nici în vise (visele…portiţa aurită a sinelui ascuns, acolo, da, în obscur) nu putem alunga inferioritatea vieţii noastre, injectată în fiecare atom, dar… e, într-adevăr, minunat.
Într-o vastă eternitate ne rostogolim, ne enervăm, ne aşternem şi ne împachetăm, fugim şi murim şi înviem şi strigăm şi aşteptăm şi ne ofilim fără habar şi fără rost, căci nici simpla întrebare De ce să fiu? răspuns nu are. Cuvinte inutile se aştern în mintea noastră complexata de tot ce e viu şi observăm ce nu întelegem când ne plictisim, iar astfel geniile se nasc şi în sicrie albe se descompun în tot ce odată au ştiut. Ne sinucidem în lanuri de crizanteme, ne îmbătăm în puritate şi nici noi nu ştim ce căutăm. Ne regăsinm mintea într-un colţ al camerei, străină de al nostru cap. Mă împiedic, îmi revin, mă pierd iar. Iar şi iar, la nesfârşit, de parcă am picat într-o gaură de vierme ce se termină unde-a-nceput.
Cu fiecare pas, sunt tot mai aproape… Sfârşitul e oglinda începutului, totul e un corp sferoid, perfect circular, perfect inexistent. Până şi lumina este doar întuneric colorat. Legile sunt interpretabile si subiectivitatea Zeului ne defineşte atomii, anulându-i în supernove încrezute. Timpul e iluzia mişcării, pe când spaţiul e încadrat de experienţe. Nu concepem decât o parte din potenţialul de neînchipuit al vieţii, ne complacem în simplitate. Altfel, ne-am anihila ca doua forţe simple al cărui singur scop este de a trăi şi partea celeilalte, a umple totul pentru a deveni nimic. Nu au timp şi nu au spaţiu, nu au nimic, ele sunt totul, iar totul e nimic.
Şi nimic e ziua de mâine cu ziua de ieri când zeroul absolute se întoarce sceptic şi priveşte în urmă, unduindu-se într-un infinit fără de sens. Universul e o bombă docilă, jonglând cu tot ce poate ascunde şi tot ce nu există, aruncând cu nuclei neînfricaţi, domesticind explozii, frecându-se de barierele propriei înţelegeri, exagerând disperarea, urlând şi distrugând totul într-un haotic vals, aruncând molatice energii, plictisite şi fârâ vlagă, buşind şi răbufnind peste hotarele minţii mele, ascunzandu-se în materia cenuşie a….şi merg, şi merg, şi simt cum totul ia amploare, cum fiecare pas al meu lasă în urmă viaţă, viaţă, şi iar viată, cum respir şi exist şi merg şi simt. Sunt conştient…sunt. Atmosfera apocaliptică mă învăluie cu drag, sunt predestinat să presar maci pe strada goala. Eu sunt, oricât sunt, sunt.
Eu sunt…sunt… Şi nici nu contează de ce sunt sau ce sunt sau cum sau sau, sau. Contează că o fac, spre deosebire de toată materia neagră de după întinderea Universului. Deşi…până şi acel nimic există, are o denumire, are un loc, există…nimicul este, şi este mai valid ca totul. Opusele sunt, în esenţă, acelaşi lucru, altfel nu s-ar mai putea egala… matematica universală, muzica universală. Muzică este frica asteroidului ce în flăcări mângâie priveliştea… iar eu merg şi ascult şi îmi urmez orbita.
Muzica nu se întelege, se simte, aşa şi viaţa, un amalgam de secunde patetice şi semnificative, în care îmbătrânim ca să fim şi suntem ca sa trăim, unde ne întrebăm ca să ne regăsim şi ne pierdem printre rânduri –paradoxuri niciodată să atingă apogeul sublim al creaţiei. Repet în gând, se simte, şi impactul se va contopi cu persoana mea, simte, va fi. Dar ce va fi al meu opus, când eu nu voi mai fi? Nu sunt altceva decât o pată de sânge care gândeste, vocea mea e răguşita. Cenuşa mea, să fii viaţa altcuiva.
Altceva cu o pisic-... 